Podurile au fost dintotdeauna mai mult decât simple structuri care unesc maluri; ele creează legături între comunități, familii și generații. Printre aceste construcții pline de semnificație, unul dintre podurile remarcabile în istoria Lugojului este vechiul Pod de Lemn, cunoscut de localnici sub numele de „Podul Ungurilor” sau „Holzbrücke Bei den Ungarn.” Acest pod de lemn unea două lumi: orașul cu civilizația lui și sălbăticia insulei cunoscute sub numele de „Insula Maimuței” (Affeninsel).
Construit în perioada administrației maghiare, podul și-a căpătat numele datorită acestei influențe. Se pare că a fost realizat în regim privat, motiv pentru care nu apare în arhivele administrației din acea vreme. Podul facilita traversarea către Insula Maimuței, unde se afla o cârciumă frecventată de muncitorii din Cartierul Cuțitarilor, o zonă cu o reputație mai puțin onorabilă.
Construcția, solidă și simplă, era tipică pentru acea perioadă – un pod de lemn destinat traficului pietonal dar și al animalelor. Pentru animale se restricționa traversarea în turmă și trebuiau să fie însoțite de către stăpân. Accesul căruțelor era interzis. Podul a rezistat până în anii ’60, când a fost demolat. Râul Știuca secase, iar bătrânul pod, obosit de trecerea anilor, nu își mai găsea utilitatea. Totuși, zeci de ani, lugojenii s-au bucurat de existența lui. Sub pod, apa era adâncă, iar, deși Timișul avea în acea zonă curenți și vârtejuri care îl făceau periculos, locul devenise preferat pentru bălăceală.
Tinerii obișnuiau să sară de pe pod în apă, transformând acest gest într-o provocare plină de adrenalină. Se jucau de-a prinselea în apă, un joc extrem de periculos pentru cei care nu erau buni înotători. Adesea, circulau povești despre tineri prinși în vârtejuri.
Malurile Timișului – martori tăcuți ai unei copilării fericite
Podul de lemn nu era singurul element de atracție din acest peisaj idilic. În apropierea sa se ridicau Plopii Mari, arbori care păreau să vegheze necontenit asupra celor ce își petreceau timpul liber bucurându-se de beneficiile naturii. Acești plopi bătrâni, cu coroanele lor bogate și umbra reconfortantă, ofereau refugiu lugojenilor în zilele toride de vară. Erau un loc de recreere, de întâlniri, de povestiri și de jocuri.
Acest spațiu de lângă râu avea o semnificație specială, fiind legat de tradiții și de legăturile sociale dintre generațiile de diferite etnii.
Dispariția podului, dar nu și a amintirilor
Când râul Știuca, care se vărsa în Timiș pe sub pod, a secat, construcția și-a pierdut utilitatea și a fost demolată în cele din urmă.
Cu toate acestea, Podul Ungurilor rămâne viu în amintirile unor lugojeni. Cei care și-au petrecut copilăria în preajma lui vorbesc cu nostalgie despre acele vremuri simple, dar pline de bucurii. Deși nu mai există fizic, podul continuă să trăiască în sufletele celor care, în anii tinereții, și-au găsit un loc de joacă și de întâlnire pe malurile Timișului, la umbra plopilor.
Podul Ungurilor din Lugoj nu a fost doar o structură ce unea două maluri, ci și un loc care a unit oameni, comunități și generații. A fost locul unde copilăria prindea viață, sub privirile tăcute ale plopilor uriași ce-l înconjurau. Dispariția sa nu a șters frumusețea și importanța acestui pod din amintirile celor care au trăit acele momente, făcându-l un simbol al trecutului Lugojului, plin de nostalgie și de istorie.
Dan Timaru
