La intrările în municipiul Lugoj, drapelele tricolore flutură solemn în vânt, de parcă orașul ar fi gazda unui summit internațional.
În realitate, ele, steagurile, dau onorul gropilor din asfaltul șoselelor. Multe, adânci, stabile și, cel mai important, netulburate de vreo lucrare publică.
Drapelele aduc un omagiu infrastructurii decedate, dar niciodată îngropate complet, pentru că, nu-i așa, craterele au devenit, între timp, patrimoniu local.
În Lugoj, șoseaua nu se repară, se contemplă. Se ocolește. Se acceptă. Orașul arată ca un decor post-apocaliptic, unde singura investiție constantă este răbdarea șoferilor și suspensia mașinilor. Autoritățile lipsesc din peisaj cu o consecvență demnă de studiat.
Desigur, a existat cândva o licitație pentru întreținerea drumurilor din Lugoj, de aproape 9 milioane de euro, dar a fost anulată din cauza documentației depășite. A existat. Acum nu mai există. A fost reziliată, evaporată, probabil înghițită de vreo groapă mai ambițioasă. Oricum, nici nu ar mai ajunge suma inițială — asfaltul s-a scumpit, gropile s-au înmulțit, iar nepăsarea e deja la nivel industrial. Ce să mai vorbim că și șpaga e mai mare.
Așa că, la intrarea în Lugoj, nu te întreba de ce sunt drapelele acolo. Sunt puse corect: marchează o victorie. Nu a orașului, nu a cetățenilor, ci a neputinței administrative, fluturată mândru în bătaia vântului.
Totuși, eu, ca cetățean al acestui oraș, afirm cu înaltă responsabilitate civică că nu sunt prost, dar dau în gropi.
