În orașul nostru, Lugoj, nimic nu izbutește mai deplin decât eșecul. Dacă ne-ar întreba cineva care este cea mai stabilă investiție locală, am putea răspunde fără ezitare: ratarea. Ea nu întârzie niciodată, nu depășește termenele și nici nu cere fonduri europene. Vine garantat.
Toate marile planuri ale diriguitorilor noștri s-au frânt cu o consecvență aproape ciclică. Eram cât pe ce să avem un spital nou — acel „cât pe ce” care, la Lugoj, a devenit unitate de măsură administrativă. Acum riscăm performanța supremă: să rămânem și fără gară. Pe cea veche au demolat-o cu entuziasm de pionieri ai progresului, numai că progresul pare să fi pierdut trenul chiar din Lugoj.
Noua gară? Un șantier care înaintează cu viteza melcului pensionat. La fața locului vezi beton turnat pe ici, pe colo, pământ tasat și multă speranță compactată în containerele care țin loc de gară. Călătorii își cumpără biletele într-o improvizație de tablă și plastic, în timp ce oficialii CFR privesc cu optimism către termenul-limită din august 2026.
Peroanele sunt aproape gata, spun ei, lipsesc doar ecranele, finisajele și… gara propriu-zisă.
La Lugoj, avem un talent aparte: demolăm realitatea înainte să construim alternativa. O filozofie urbanistică revoluționară, probabil brevetată local. Ca la noi, la nimeni.
Suferim, fără îndoială, de sindromul Meșterului Manole, dar într-o variantă modernizată administrativ: noi zidim doar promisiuni și îngropăm proiecte. Diferența este că nu avem nicio Ana de sacrificat în pereți, ci doar cetățeni condamnați să privească ruinele unor vise bugetate și niciodată terminate. Ne-am resemnat elegant, aproape folcloric, cu ideea că orice proiect începe cu panglică și se termină cu explicații fără scuze.
Și când credeai că absurdul administrativ și-a atins apogeul, apare Podul de Fier — bătrânul veteran al orașului, aflat acum în mare primejdie. Reabilitarea lui se desfășoară într-un ritm atât de alert, încât melcii din parc au început să facă glume pe seama muncitorilor. Joi dimineața, pe șantier lucrau doi oameni: unul muta pietriș cu roaba, celălalt sufla praful de pe metal. Nu știm dacă asistam la restaurare sau la o demonstrație de tras mâța de coadă.
Între timp, lugojenii, captivi între malurile Timișului, au descoperit noi sporturi extreme: ocolul orașului pentru a traversa râul. Podul de Beton a devenit arteră unică, iar nervii șoferilor au intrat oficial în patrimoniul local. Dacă lucrurile continuă în același ritm, probabil administrația va lansa programe de subvenționare pentru bărci, caiace sau drone personale. „Traversăm Timișul aerian sau pe apă” ar putea deveni sloganul noului Lugoj smart city.
Ironia sorții este că Podul de Fier, ridicat în 1902, pare să fi rezistat mai bine unui secol de istorie decât prezentului administrativ. În vreme ce inginerii de acum un veac au construit ceva care a ținut peste o sută de ani, noi am perfecționat arta șantierului etern, a termenului prelungit și a explicației fără final.
Colac peste pupăză, firma care lucrează la pod a reușit performanța să ia și amendă de mediu, după ce ar fi depozitat deșeuri ca într-un muzeu al dezordinii industriale. Parcă nici satira nu mai poate ține pasul cu realitatea.
Lugojul a devenit orașul unde viitorul se demolează înainte să fie construit, unde șantierele sunt mai permanente decât lucrările terminate și unde optimismul oficial se măsoară în comunicate de presă.
Dar să nu fim nedrepți: avem totuși ceva durabil. Răbdarea lugojenilor. Și umorul lor amar. Fără ele, probabil am fi traversat deja Timișul înot, cu bilet de tren în buzunar și speranța într-un spital imaginar.
