Începând din 1732 canalul Bega a devenit navigabil, între Timișoara și Tisa, ajungând astfel principala cale de transport a mărfurilor din Banatul de câmpie, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dintre refacerile canalului, cele din 1753-1754, proiectate și realizate de inginerul Johann Karl Stockhausen, au fost cele mai importante pentru o navigabilitate mai bună pe acest prim canal interior de pe teritoriul României de astăzi.
Stockhausen a fost directorul fortificațiilor Cetății Timișoara, activitatea lui în Banat începând după inundațiile catastrofale din 1753 și până la moartea sa, în 1767.
În urma tăierii unui nou canal de 30 kilometri între Itebej și Jankov Most navigația pe canal a devenit o constantă. Acestui fapt i se datorează și înființarea în 1750 a Companiei Privilegiate Triest – Rijeka, ce avea o puternică sucursală la Timișoara și care comercializa la Adriatica cerealele din Banat, cu ajutorul unei flotile de 24 vase.
Ruta pornea de la Timișoara, ajungea pe Tisa, urca pe Dunăre și apoi pe Sava și Kupla până la Karlovac, de unde mărfurile erau transbordate în căruțe și aduse la Rijeka. Știm că primul convoi de trei nave comandate de căpitanul Schly a ajuns de la Timișoara la Karlovac în 1758.
Tot din aceeași perioadă (1756) datează și prima reglementare a navigației și comerțului pe Bega, urmate de Regulamentul din 1764-1768, iar mai apoi de înființarea Oficiului de Navigație din Timișoara, în anul 1775. Data aceasta oficializează, practic, înființarea portului din Timișoara.
Datorită dezvoltării transportului pe canal, în 1799 comercianții timișoreni Alexandru Dimsdra și Alexandru Marca au cumpărat șase vase, constituind astfel Societatea Timișoreană de Navigație. Contextul politic și financiar al perioadei, dominat de războaiele napoleoniene și de criza financiară catastrofală a Imperiului Habsburgic, a dus la falimentul Societății, în 1811.
Până la începutul secolului al XX-lea, locul de amplasare a Oficiului pentru Navigație, adică a Portului Comercial Timișoara, era situat la intersecția Splaiului Tudor Vladimirescu cu Bulevardul General Dragalina. Clădirea acestuia, cu un singur nivel, modestă, ridicată în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a suferit modificări neesențiale până la demolarea ei. Deasupra porții clădirii era atârnată o ancoră de fier, tipică pentru vasele care circulau pe Bega: ușoară, cu patru brațe, destinată ancorării de copacii de pe malurile canalului.
Chiar dacă era modestă, în această clădire erau adăpostite toate documentele specifice unui port, cu referire la circulația cotidiană a sute de vase.
Între anii 1901 și 1902 vechea casă este demolată, în locul ei ridicându-se Palatul Kudelich-Sailer, clădire în stil eclectic istoricist proiectată de arh. Martin Gemeinhardt ce stă în picioare și în zilele noastre. Clădirea cu parter comercial și două niveluri atrage prin dimensiunile monumentale și prin ritmul generat de frontoanele supradimensionate. Turnul de pe colț, de deasupra celui de-al doilea nivel, este ornat cu o ancoră în basorelief, pentru ca timișorenii să își amintească de locul în care a fost vechiul oficiu portuar al orașului. În noua clădire a funcționat la parter restaurantul ”Ancora de aur”, acest lucru atrăgându-i porecla de Palatul Ancora. Toată lemnăria și decorarea clădirii a fost opera binecunoscutului meșter timișorean Michael Albert (1849-1935), cel care a construit primele poduri din lemn pentru tramvaiele cu cai ale Timișoarei, dar și o modernă scenă rotativă pentru teatrul timișorean, în 1894.
Vechea ancoră ce se afla deasupra porții modestei clădiri a oficiului portuar din Timișoara, ce a lăsat loc Palatului Ancora, a ajuns în anul 1902 în patrimoniul Muzeului Banatului. Acest fapt s-a datorat eforturilor susținute ale custodelui Istvan Berkeszi, cărturar și autor al mai multor monografii ale Timișoarei, cu rol determinant în dezvoltarea extraordinară a patrimoniului Muzeului Banatului. Ancora se află și în prezent în patrimoniul muzeului, are lungimea de 97 centimetri, este prevăzută cu patru brațe și are o fundă decorativă legată de veriga superioară, fără scop practic.
Acest obiect unic, de o reală valoare istorică, documentară și sentimentală pentru Timișoara, merită să își găsească locul cuvenit într-o expoziție pe tema navigației bănățene.
Povestea Casei cu Ancoră din Timișoara a fost realizată în cadrul proiectului Ecluze pe Bega/Conexiuni Culturale, care face parte din Programul cultural național ”Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023” și este finanțat prin programul Grow Timișoara 2023.
