În imediata apropiere a Liceului „Iulia Hasdeu” și a Bisericii Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, o prezență arhitecturală solitară izbește privirea trecătorilor prin contrastul său estetic și istoric. Turnul-clopotniță „Sfântul Nicolae” reprezintă cel mai vechi vestigiu păstrat pe teritoriul Lugojului.
Puțini dintre cei care îi admiră astăzi construcția barocă știu însă că acest monument ascunde în spate povestea unei biserici-mănăstiri dispărute, dispute confesionale intense și mărturii arheologice de o valoare inestimabilă pentru identitatea culturală și religioasă din Banat.
Rădăcini din secolul al XIV-lea și amprenta stilului baroc
Conform istoricilor, pe acest amplasament a existat inițial un lăcaș de cult din material perisabil – cel mai probabil din lemn. La cumpăna secolelor al XIV-lea și al XV-lea, a fost ctitorită biserica-mănăstire din piatră și cărămidă dedicată Sfântului Nicolae. Trecând prin vitregiile vremurilor și suferind degradări succesive, structura a fost renovată de cel puțin trei ori de-a lungul istoriei sale.
Cea mai profundă și temeinică restaurare a fost finalizată la data de 19 iunie 1726, sub coordonarea directă a nobilului român ortodox Ioan Raț de Mehadia, administrator-șef (prefect suprem) al districtelor imperiale Lugoj, Caransebeș și Lipova. Sprijinit puternic de comunitatea locală, Ioan Raț a adăugat pe latura apuseană turnul-clopotniță cu temelie de cărămidă, evidențiat prin volute laterale în stil baroc, un element arhitectural original și extrem de modern pentru acea epocă.
Gropnița nobililor și tezaurul arheologic din 1922
Trecutul zbuciumat al monumentului a ieșit la lumină în mod spectaculos în timpul săpăturilor arheologice din anul 1922. Cercetările de atunci au reconstituit dimensiunile precise ale „Bisericii Mici” (care avea o lungime de 20 de stânjeni, în timp ce turnul măsura 16 metri înălțime) și au scos la iveală urmele unor episoade violente, straturi groase de cenușă, vase de lut, resturi de oale și două mânere de săbii.
Sub pardoseala de cărămidă, în „gropnița” lăcașului, arheologii au descoperit oseminte risipite și resturi de țesături fine în fir, indicii clare că acolo se afla cripta unor familii nobiliare. Printre acestea, o piatră funerară deosebită atestă că tot aici a fost înmormântat însuși ctitorul Ioan Raț de Mehadia, în august 1729.
Splendoarea interioară și dovada timpurie a slujirii în limba română
Istoricul bănățean Horațiu Suciu, bazându-se pe un inventar amănunțit întocmit în anul 1792 de protopopul Constantin Atanasievici, oferă o imagine vibrantă a lăcașului, care deținea o tâmplă (iconostas) de zid ridicată până la cerime (tavan). Aceasta era fastuos zugrăvită, purtând în vârf scena Răstignirii, urmată de reprezentările a 12 Proroci, 12 Apostoli, 12 praznice împărătești și cei 4 Evangheliști situați de-a dreapta Domnului Hristos. În pronaos, credincioșii puteau vedea portretul protopopului Gavril.
Pe lângă bogăția iconografică, biserica adăpostea un veritabil tezaur cultural. Un inventar anterior, datat la 20 ianuarie 1775, consemnează existența a 14 cărți românești, dintre care sunt nominalizate nouă: o Evanghelie (1746), un Liturghier (1767/1768), un Apostol (1743), o Biblie (1688), o Pravilă (1652), un Octoih (1774) și un Noul Testament (1648).
Faptul că majoritatea acestor volume proveneau din centre tipografice din Țara Românească (Râmnic sau București) constituie o dovadă incontestabilă că la Lugoj se slujea deja în limba română încă din secolul al XVIII-lea, o epocă în care presiunile de asimilare erau constante. Tezaurul parohiei era completat de odăjdii preoțești, vase din argint, lemn, fier sau aurite, cruci ferecate și două clopote, toate strânse sub păstoria unor importanți slujitori ai altarului, precum protopopii Spasoe (decedat în 1751) sau Petru Popovici (decedat în 1778).
Rezistența ortodoxă și demolarea din 1879
În jurul bisericii s-a dezvoltat, conform unui străvechi obicei românesc, cel mai bătrân cimitir al Lugojului, menționat oficial în scriptele din 1791. În anul 1759, când comunitatea a solicitat aprobarea pentru ridicarea noii biserici cu două turnuri (actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”), autoritățile imperiale au condiționat aprobarea de încetarea înhumărilor în curtea veche și mutarea cimitirului în afara orașului. Deși lugojenii au stăruit pentru păstrarea locului de veci tradițional, rezoluția oficială a fost definitivă.
Secolul al XIX-lea a adus tensiuni confesionale majore asupra vechiului lăcaș. În anul 1836, odată cu inițierea trecerii unei părți a populației la „unire” cu Biserica Romei, puținii adepți ai noii mișcări au solicitat autorităților atribuirea „Bisericii Mici” pentru a-și desfășura cultul. Comunitatea ortodoxă a opus însă o rezistență dârză. Drept urmare, instanțele imperiale vieneze au emis decizii ferme în 1837 și ulterior în 1843, hotărând că lăcașul trebuie să rămână exclusiv în posesia locuitorilor de rit grecesc neunit (ortodocși): „…Graeco non unito ritui incolis Lugosiensibis reliquandam esse” (trad. „…trebuie lăsată locuitorilor din Lugoj de rit grecesc neunit).”.
Disputa s-a stins definitiv între anii 1843 și 1854, când credincioșii uniți și-au construit propria biserică în centrul istoric al Lugojului. Din păcate, afectată profund de trecerea secolelor, corpul vechi al „Bisericii Mici” nu a mai putut fi salvat. În anul 1879, în urma dispozițiilor administrative primite, biserica a fost demolată integral. Singurul care a fost cruțat și a rămas în picioare până astăzi, ca o mărturie vie a rezistenței și istoriei bănățene, este turnul-clopotniță.
Detalii de pe monument
Cei care vizitează monumentul pot observa și astăzi, încastrate într-un chenar special de pe fațada turnului, elemente epigrafice și heraldice de o valoare rară. Imaginea Sfântului Nicolae, un basorelief săpat în piatră de gresie și colorat, datat din secolul al XVII-lea, blazonul heraldic, piesa ce reprezintă blazonul lui Ioan Raț de Mehadia, înconjurat de stemele districtelor bănățene peste care a guvernat și inscripția originală din 1726 care atestă reconstrucția:
„(RE)AEDIFICATA HAEC EC(C)LESIA PER ME IOANNEM RATZ DE MEHEDIA, SUPREMUM PR(A)EFECTUM INCLYTORUM DISTRICT(U)UM LUGOS, CARANSEBES ET LIPPA. ANNO DOMINI 1726 DIE 19(A) JUNII” -(trad. ACEASTĂ BISERICĂ A FOST RECONSTRUITĂ DE MINE IOAN RATZ DIN MEHEDIA, PREFECT SUPREM AL DISTRICTELOR LUGOS, CARANSEBES ȘI LIPPA. ÎN ANUL LUI DUMNEZEU 1726, IUNIE 19).
Bijuteria ascunsă a Banatului. Cum a supraviețuit cel mai vechi vestigiu din Lugoj peste 600 de ani
