Unul dintre profesioniștii care vor rămâne în istoria Timișoarei este inginerul Decebal Anastasescu. Decedat în 2021, Anastasescu este considerat un geniu al construcțiilor, fiind cel care a proiectat structura de rezistență a unor clădiri precum Hotel Continental, Spitalul Județean Timișoara sau podul Michelangelo.
Cu 10 ani înainte de a muri, la vârsta de 85 de ani, profesorul Decebal Anastasescu şi-a spus povestea de viaţă pentru „Adevărul”.
Fiu al unui respectat magistrat timişorean, pentru care termenul de „corupţie” nu exista, profesor doctor inginer Decebal Anastasescu s-a îndrăgostit din copilărie de construcţii, iar mai târziu a ajuns să proiecteze structurile de rezistenţă ale unor clădiri importante din Timişoara şi Banat.
„Eram copil. Veneam de la orele de şcoală primară şi mergeam pe câmp, unde începuse acţiunea de construire a numeroase vile. Pe mine m-au atras acest proces de construire. Stăteam ore întregi culcat pe iarbă şi mă uitam cum se ridică aceste construcţii. Muncitorii, care m-au observat la un moment dat, m-au chemat la ei şi au început să îmi explice. Mă chemau inclusiv să iau prânzul cu ei acolo, şi aveam probleme cu mama că nu mai mănânc acasă”, povestea Decebal Anastasescu începuturile „idilei” cu domeniul construcţiilor.
Îndrumat de profesorul de matematică Vasile Mioc, Anastasescu a hotărât să devină inginer constructor şi s-a înscris la Politehnică. După un examen de admitere foarte dur (900 de participanţi pentru aproximativ 100 de locuri), Decebal Anastasescu a devenit student al facultăţii pe care a şi terminat-o ca şef de promoţie.
„Opţiunea mea era să plec pe şantier, dar decanul de la vremea respectivă s-a opus şi mi-a spus că nu renunţă la mine pentru că şi el, pe vremea când era student la Budapesta, ştia că şefii de promoţie trebuie reţinuţi în universitate”, a explicat profesorul intrarea sa în mediul academic, activitate pe care o făcea în paralel cu munca de inginer proiectant la un institut din Timişoara.
După ce ajunsese foarte pasionat de activitatea didactică, dar şi de meseria pe care o avea, Anastasescu a trăit un moment foarte greu: eliminarea din învăţământul superior. A fost chemat la sediul Securităţii şi i s-a pus în faţă dosarul de participant al manifestaţiei anticomuniste din 1945, după care a fost interogat timp de cinci ore. Mai apoi a fost pus să aleagă.
„Au încercat un şantaj. Mi-au spus că sunt foarte apreciat şi de studenţi şi de profesorii de la facultate, dar trebuie să îndeplinesc o condiţie: să demonstrez că sunt un bun patriot. Le-am spus că îmi fac deja datoria pentru ţară, lucrând de la 7 dimineaţa până noaptea târziu. Mi-au spus că nu e suficient şi trebuie să devin informator. În momentul acela am înţeles că mi-am încheiat cariera. Ei nu au înţeles cum renunţ la o carieră universitară pentru asta, dar ca să nu le dau satisfacţie, le-am spus că eu am dat la Politehnică să devin inginer şi ca atare voi deveni inginer”, povestea Decebal Anastasescu, în 2011.
Ieşit din cariera universitară, Anastasescu a avut şansa de a fi un inginer foarte bun şi a rămas să lucreze în proiectare. „Aveau nevoie de mine”, este singura explicaţie pe care a găsit-o Decebal Anastasescu la faptul că nu a fost eliminat definitiv de comunişti.
În aceste condiţii, din 1960, odată cu începerea marilor lucrări de construcţii Decebal Anastasescu a fost desemnat să realizeze proiectele pentru structura de rezistenţă, fiind omul datorită căruia încă stau în picioare primele clădiri turn din Reşiţa, dar şi hotelul Continental din Timişoara, Spitalul Judeţean Timişoara, podul Michelangelo sau castelul de apă din Lugoj.
Această lucrare este una cu totul specială, fiind construită pe locul în care Anastasescu se juca în copilărie şi pentru care a ajuns să realizeze o structură de rezistenţă pentru care a folosit o metodă de calcul originală.
Anastasescu a fost implicat şi în cercetare, iar rezultatele sale au fost apreciate pe plan mondial, reprezentând Europa de Est la un congres de specialitate din Statele Unite ale Americii. „Nu am lucrat deloc pentru bani. Erau foarte multe situaţii în care eu nici nu ştiam că este ziua de salariu. Eram prea absorbit şi pasionat de ceea ce făceam”, explica profesorul unul din motivele pentru care, la 85 de ani ai săi, era încă plin de viaţă şi capabil să aibă un cuvânt de spus în construcţiile din Timişoara.
