Vestea că Primăria Lugoj a cumpărat 12 scaune a străbătut cu iuțeala fulgerului orașul. Presa a luat de îndată în peniță risipa administrației locale, iar poporul a început să murmure. Ce ne trebuie nouă scaune, când tot orașul e ca vai de el? Ce-i cu risipa asta? Deși un scaun costă între 60 și 100 de lei la un magazin fără fițe, Primăria din Lugoj a decis să cumpere scaune „de domni”, de zece ori mai scumpe decât prețul cerut la magazinele de bricolaj, conform, ziarulactualitatea.ro
Ce lume rea, mi-am zis eu, cetățean cu aplecare spre confort și bunăstare. Nimeni nu punea în calcul că scaunele vor fi amplasate la intrarea în cele mai importante birouri din primărie și că pe ele va sta cetățeanul ostenit de stresul așteptării. Păi, măi, frățicilor, dacă pe cele 12 scaune Manager Extra CF, cu piele ecologică și structură din lemn masiv, administrația locală a plătit aproape 11.700 de lei, adică în jur de 975 de lei bucata, asta înseamnă respect față de lugojeni! Și totuși, parcă nu-mi vine să cred că merităm atâta respect, de aceea încerc să descifrez mesajul pe care primăria ni-l transmite prin această achiziție.
Prima bănuială care îmi trece prin cap este că mai avem de așteptat mult și bine până se va mișca ceva în urbea noastră. Bă, să știi că asta este! Nu mai are rost să tot zgâriem pe la ușile administrației. Dacă chiar te roade o chestiune, te duci, te așezi pe hol, într-un scaun de aproape 1.000 de lei, cugeți câteva ore și apoi pleci acasă. Și pe când îmi storceam creierii întrebându-mă ce să fie?, ce să fie?, mi-am adus aminte de scrierea Douăsprezece scaune din literatura rusă. Acolo era vorba de un funcționar de la starea civilă și de un mare maestru al combinațiilor, un escroc abil, inteligent care …, bă, nu, asta în niciun caz nu se potrivește cu ce avem noi aici.
Mi-a luat-o imaginația la vale și bat câmpii. Plec să-mi aerisesc mintea intoxicată de suspiciune și pașii mă poartă pe Splaiul Corneliu Coposu. După câțiva metri, dau de douăsprezece tomberoane galbene și negre, aliniate în fața casieriei Retim. Măi, să fie, tot douăsprezece? Continui plimbarea și, pe la mijlocul străzii, alte 12 tomberoane îmi ies în cale. Mă ia cu frisoane. Cred că e tot un mesaj criptat pe care Retimul îl trimite populației. Mă gândesc că se cere schimbarea numelui străzii. După alaiul de tomberoane aliniate de o parte și de cealaltă a splaiului, cred că se impune redenumirea lui în Corneliu Coposu Tomberonezul. Mă așez pe o bancă, pentru că am obosit de când bat câmpii. Clopotul unei biserici anunță miezul nopții și am o revelație: Suntem în ceasul al XII-lea și noi încă nu ne-am trezit la realitate!
