Pentru Pătru Căprariu, livada este mai mult decât un loc cu pomi. Este un loc drag, în care și-a pus munca, răbdarea și sufletul. El a îngrijit pomii în fiecare anotimp și s-a bucurat să-i vadă înflorind și apoi rodind.
Pătru Căprariu s-a născut în 1949, la Visag. Copilăria lui s-a desfășurat într-o lume în care agricultura începea acasă. A crescut alături de bunici, printre vaci, oi și cai, și a muncit de mic la câmp. Pentru Pătru, livada este o parte din viața lui. Pomii îi sunt aproape de suflet, iar roadele lor încă îi mai aduc bucurie și mulțumire. Munca în livadă este, astfel, nu doar o ocupație, ci o adevărată muncă de suflet.
Povestea lui Pătru Căprariu și a pomilor de la Herendești
A fost o vreme când, la Herendești, 140 de hectare erau acoperite de meri, peri, pruni, caiși, cireși, vișini și aluni. Iarna se săpa în jurul pomilor chiar și prin zăpadă, primăvara începeau tăierile, iar toamna livada se umplea de oameni veniți la cules. Merele și perele plecau apoi spre Germania, Italia și Franța.
Pătru Căprariu a trăit toate acestea. A intrat în livadă fără să știe meserie și a plecat de acolo după ce învățase să cunoască pomii aproape ca pe oameni. Astăzi, din lumea aceea au mai rămas, în primul rând, amintirile. Una dintre ele îi aparține lui Pătru Căprariu, care ne-a împărtășit-o și nouă.
„Eu cunoștințe de specialitate nu am avut, doar ce știam de acasă. Veneam de la țară și, în gospodăria familiei, aveam de toate. La 10-11 ani mergeam deja la muncile agricole.”
A participat la recoltatul grâului și își amintește cum era împărțită munca între oameni.
„Femeile umblau cu punile, legau, făceau snopi de grâu și bărbații strângeau și făceau poșor. Și-i ajutam și eu pe ei.”
Nu știa atunci că ceea ce învăța în copilărie avea să-i fie, peste ani, fundația unei meserii.
Copilăria și colectivizarea
Avea aproximativ 13-14 ani când, în sat, s-a făcut colectivizarea. Familia avea animale, peste 40 de oi și patru cai, își amintește Pătru. O parte dintre ele au fost luate.
„Când s-a făcut CAP-ul, au venit pe la oameni și au luat. Care nu le-au dat de bunăvoie, au venit și le-au luat din animale.”
Din familie au fost luate 22 de oi și doi cai. Tatăl lui Pătru nu s-a împăcat cu situația și a plecat la București, încercând să recupereze animalele.
„Tatăl meu s-a dus la București, la Gheorghiu-Dej. După o lună jumate a venit acasă cu decizie de la ei și a trebuit să ne dea înapoi animalele.”
O parte dintre animale au fost recuperate. Mai târziu, familia le-a vândut. Tatăl lui Pătru a ales apoi să lucreze la drumuri și poduri, în zona Boldur, iar bunicul a continuat munca în agricultură. Pătru a rămas aproape de pământ.
De la Lugoj la Ferma 4 Herendești
La 19 ani a venit la Lugoj. A lucrat zece ani la Industria Textilă Lugoj, apoi viața profesională i-a schimbat direcția. A ajuns la Stațiunea Pomicolă Caransebeș, la Ferma 4 Herendești. Acolo a găsit o livadă de aproximativ 140 de hectare.
„Era o livadă de 140 de hectare cu măr, păr, prun, caiși, cireși, vișini… aluni.”
Era o lume cu reguli precise, cu lucrări care trebuiau făcute la timp și cu o producție care trebuia să ajungă, în bună parte, pe piețe externe. Pentru Pătru, era și o nouă școală, fără catalog. Existau pomii, iar el trebuia să învețe să-i cunoască. În livada de la Herendești, munca începea cu mult înainte de recoltare. Iarna nu era un anotimp de odihnă. Chiar și atunci când zăpada acoperea pământul, oamenii intrau în livadă.
„Iarna era iarnă, cu zăpadă destulă. Săpam iarna… era zăpadă de 20 de centimetri pe pământ. Dădeai zăpada la o parte și săpai pomii, că sub zăpadă nu era înghețat. Ca să intre zăpada, să intre când se topește, să intre în pământ. Să intre la rădăcină. În jurul pomilor maturi se lucra pe o suprafață de aproximativ un metru în fiecare parte. Toți pomii se săpau, nu exista un pom să rămână nesăpat.”
Astăzi, imaginea unui om care dă zăpada la o parte pentru a săpa în jurul unui pom pare aproape de neconceput. Pentru oamenii de la Herendești era însă o zi obișnuită de muncă.
Când pomul trebuia „citit”
O altă lucrare importantă era tăierea pomilor. Pătru își amintește că aceasta trebuia făcută cu grijă și la timp.
„Intram în coroană, tăiam, tăiam tot așa, tăiat fără milă. Până în martie, tăierile trebuiau terminate, înainte ca pomii să înceapă să pornească în vegetație. Să nu mai tai, să-i rupi crenguțe, să-i rupi mugure.”
Pomii tineri erau tăiați la aproximativ 60-70 de centimetri deasupra solului. Fiecare tăiere avea rostul ei: să dea pomului forma potrivită, să stabilească unde va rodi și să îndepărteze ceea ce nu era necesar.
Era nevoie să știi să „citești” pomul: să știi ce trebuie îndepărtat, ce trebuie lăsat și cum va evolua coroana.
Toamna, Herendeștiul se umplea de oameni
La recoltare, cei câțiva angajați permanenți nu ar fi putut face față singuri celor 140 de hectare. Veneau zilieri din satele și orașele din jur: Pădureni, Pietroasa, Lugoj, Lugojel. În funcție de sezon, puteau fi chiar 40 de oameni. Veneau și elevi aflați în practică. Uneori erau aduși și militari. Livada devenea atunci un furnicar. Se culegea, se sorta, se transporta. Iar sortarea începea încă dintre pomi. Fructele ajungeau apoi în depozit, unde erau verificate din nou.
Merele care plecau în străinătate
O mare parte din producția de la Herendești mergea la export. Destinațiile pe care și le amintește Pătru Căprariu sunt Germania, Italia și Franța. Calitatea era esențială. Fructele trebuiau să fie sănătoase și atent selecționate.
„Trebuia să alegi mărul sănătos, pruna sănătoasă. Nu trebuia să i le dai stricate, că nu ți le lua nimeni. Cei care cumpărau făceau controale în livadă. Dacă găseau în livada mere, pere, prune fară vierme, nu luau!”
În același timp, spune că fructele pe care le produceau atunci i se par mai gustoase decât multe dintre cele pe care le vede astăzi.
„Erau mai gustoase și nu erau atâta de tari la coajă cum sunt astea.”
Este impresia unui om care a petrecut ani întregi printre pomi și care încă își amintește gustul fructelor din acea perioadă.
Când bruma putea distruge un an întreg
Într-o livadă, omul nu poate controla vremea. Gerul, bruma și ceața puteau pune în pericol recolta. Muncitorii încercau să protejeze pomii făcând fum.
„Am făcut fum”, își amintește Pătru. În nopțile geroase, fiecare trebuia să fie atent. Uneori, stresul se transforma în ceartă. Ne mai certam între noi, muncitorii: Ei, că tu n-ai fost acolo să dai foc, din cauza ta s-o făcut ceață.”
Dar, dincolo de aceste momente, amintirile lui despre anii petrecuți la Herendești sunt, în mare parte, frumoase.
O meserie învățată din mers
Pătru Căprariu a intrat la Herendești fără pregătire de specialitate. A plecat de acolo cu o experiență pe care o construise pas cu pas. În timp, a primit și responsabilități administrative.
„Am făcut pontaj, am făcut state de plată cu contabila, am făcut de toate.”
La conducerea fermei se afla inginera pomicolă Dorina Halas, originară din zona Lugojului, de la care Pătru spune că a învățat adevărata meserie.
„Tot ce am învățat, am învățat de acolo.”
Sfârșitul livezii
La începutul anilor ’90, lumea aceea s-a destrămat. Terenurile au fost restituite proprietarilor. Odată cu terenurile au fost predați și pomii. Dar vechea organizare a dispărut. Fără oamenii și sistemul de lucru de altădată, multe suprafețe au ajuns în paragină. Ani de zile au rămas așa. Unele terenuri au fost transformate ulterior în terenuri agricole.
Pătru își amintește despre o suprafață de aproximativ 40 de hectare care a ajuns să fie cultivată cu grâu. Livada de 140 de hectare nu mai era. Odată cu ea dispărea și locul în care Pătru Căprariu își petrecuse mai bine de zece ani din viață.
După închiderea fermei, Pătru a rămas o perioadă fără loc de muncă. A stat un an în șomaj, apoi a rămas acasă până la pensionare. Nu s-a mai întors la Herendești. Dar, într-un fel, Herendeștiul a rămas cu el. Chiar și astăzi, atât cât îl mai țin puterile, mai face lucrări la câte un pom. Nu mai poate face ce făcea odinioară. Dar știe încă. Știe unde să taie. Știe ce să lase. Știe cum se formează un pom.
Apoi spune, simplu:
„Mi-i dragă livada și munca cu pomul fructifer de nu mai pot. Mă chinui așa cum pot, tai, dar nu… nu mai rezist.”
În această mărturisire se află poate întreaga poveste. Nu doar povestea unui loc de muncă dispărut, ci povestea unui om care a ajuns să iubească o meserie atât de mult, încât nici după zeci de ani nu a putut să se desprindă cu adevărat de ea.
Pătru Căprariu nu a învățat pomicultura din manuale. A învățat-o din ierni cu zăpadă, din veri fierbinți, din tăieri, din boli, din brumă și din recolte. A învățat-o alături de oameni. A învățat-o de la pomi.
Iar când vorbește astăzi despre Herendești, nu vorbește doar despre cele 140 de hectare de teren. Vorbește despre o parte din viața lui. Despre o lume în care oamenii munceau împreună, în care fructele românești plecau cu camioanele spre Europa și în care fiecare anotimp își avea rostul lui. O lume care a dispărut. Dar nu și din memoria lui.
