În România anului 2026, adăposturile private pentru animale fără stăpân reprezintă una dintre cele mai importante alternative la adăposturile publice, unde problema eutanasierii continuă să stârnească numeroase controverse. Gestionate în mare parte de ONG-uri și asociații pentru protecția animalelor, aceste centre încearcă să ofere câinilor și pisicilor abandonate o șansă reală la viață.
Adăposturile private se ocupă zilnic de salvarea animalelor de pe străzi, tratamente veterinare, sterilizare, hrană și găsirea unor familii dispuse să adopte. În multe cazuri, ele suplinesc lipsa de implicare a autorităților locale, care nu reușesc să gestioneze eficient fenomenul abandonului. Cu toate acestea, costurile ridicate pentru hrană, medicamente și întreținere fac ca multe dintre aceste organizații să funcționeze la limita supraviețuirii.
O altă problemă majoră este lipsa voluntarilor. Munca într-un adăpost presupune timp, efort și o puternică implicare emoțională, iar numărul persoanelor dispuse să ajute constant este insuficient. Din acest motiv, multe asociații apelează la sprijin extern. Germania este una dintre țările profund implicate în susținerea adăposturilor din România, atât prin donații, cât și prin trimiterea de voluntari care participă la îngrijirea animalelor și la organizarea adopțiilor internaționale.
Recent, la Free Amely din Lugoj a sosit o echipă de voluntari din Germania, iar întâlnirea cu ei a fost o ocazie de a descoperi poveștile din spatele acestei misiuni impresionante.
Isabelle vine din Karlsruhe și face parte din echipa Pfotenherz, fiind responsabilă de adopții. Verena locuiește în apropiere de Bonn, Denise provine din zona Bremen, Caro din Stuttgart, Felix din apropiere de Frankfurt, iar Lena din Düsseldorf.
Lena, o tânără cu rădăcini în Banat, spune că legătura ei cu România a existat dintotdeauna. Deși trăiește în Germania, copilăria i-a fost plină de povești despre Biled, satul din care provine mama ei. Când a crescut și a văzut realitatea câinilor abandonați de aici, a simțit că nu poate rămâne indiferentă.
„Imediat ce am devenit adultă, am știut că vreau să ajut aici”, povestește ea. De atunci, vine în România de mai multe ori pe an. Nu pentru vacanțe, ci pentru a salva animale.
Pentru Lena și colegii ei, protecția animalelor nu are granițe. Ea susține proiecte și în Germania, însă spune că suferința unui animal este aceeași oriunde s-ar afla. Verena completează simplu:
„Pentru noi nu există granițe când vine vorba despre ajutor.”
Dragostea lor pentru animale nu a început acum. Lena mergea încă de la vârsta de cinci ani cu bunica ei la adăposturi din Germania. Denise a crescut și ea printre animale adoptate și spune că, în timpul facultății, implicarea ei a devenit cu adevărat activă. Pentru toți, voluntariatul nu este un hobby, ci o parte din viață. Dar această muncă lasă și răni greu de uitat. Lena își amintește de trei pui bolnavi de parvoviroză. Nu exista o clinică veterinară în apropiere și nu au putut face nimic pentru ei.
„Doar i-am privit cum mor”, spune ea cu voce joasă. „A fost atât de greu încât m-am gândit să renunț.”
Și ceilalți poartă imagini care nu îi vor părăsi niciodată.
Verena vorbește despre o cățea dintr-un adăpost municipal care își pierduse ambele picioare din față în urma unui atac violent. Caro își amintește de Yuki, câinele lovit cu toporul în cap. Iar Felix, care a făcut voluntariat și în Thailanda, spune că cele mai dureroase momente au fost cele în care vedea câini abandonați după accidente, cu răni infectate și viermi în carne.
Și totuși, în mijlocul acestor tragedii, există povești care îi fac să continue.
Lena vorbește despre câini care, în adăposturile publice, păreau că renunțaseră complet la viață. După salvare și adopție, au devenit animale fericite și iubitoare, transformate complet de o familie și de puțină afecțiune.
Denise își amintește de o cățea atât de speriată încât nu ieșea niciodată din cușcă. La doar două săptămâni după adopția în Germania, devenise „cel mai fericit câine din lume”.
Voluntarii mărturisesc că România i-a surprins profund. Înainte să ajungă aici, mulți aveau imaginea unei țări reci și dificile. Realitatea a fost însă cu totul diferită. „Oamenii sunt foarte prietenoși”, spune Denise.
Pentru Verena, multe dintre clișeele despre români s-au destrămat complet. Iar pentru Caro, un singur cuvânt definește România: „ospitalitatea”.
Când vine vorba despre diferențele dintre cele două țări, voluntarii spun că adăposturile din Germania sunt adesea pline de câini cu probleme de comportament, abandonați de oameni care nu au știut să îi gestioneze. În schimb, în România, deși numărul animalelor este uriaș, mulți câini sunt surprinzător de blânzi și sociabili.
Însă problema cea mai urgentă rămâne aceeași pentru toți: sterilizarea.
„Categoric sterilizările”, spun aproape în cor.
Isabelle explică faptul că fără finanțare constantă, campaniile de sterilizare nu pot exista. Felix adaugă că în adăposturi există mereu ceva de construit, reparat sau îmbunătățit și că fiecare lucru costă.
Câinii salvați ajung apoi în Germania prin transporturi organizate legal și atent monitorizate. Isabelle explică faptul că toate documentele sunt înregistrate prin sistemul Traces și că transporturile sunt realizate profesionist.
Verena spune că noile familii îi așteaptă pe câini în puncte speciale de preluare, iar multe dintre acele întâlniri sunt emoționante până la lacrimi.
Voluntarii cred că și mentalitatea oamenilor începe să se schimbe. Tot mai mulți aleg adopția în locul cumpărării unui câine de rasă.
„Oamenii nu mai caută câinele perfect”, spune Denise. „Vor să ofere o șansă unui animal care a suferit.”
Întrebați ce și-ar dori să se schimbe în România, răspunsurile lor sunt simple și sincere: mai multe sterilizări, mai puțină cruzime și dispariția adăposturilor de tip kill shelter.
La final, fiecare transmite un mesaj românilor.
Isabelle amintește că animalele nu au ales viața de pe stradă și că sterilizarea este o soluție, nu o pedeapsă. Denise îi roagă pe oameni să fie mai blânzi cu animalele străzii. Caro spune:
„Așa cum sunteți de amabili cu oaspeții, fiți și cu câinii.”
Iar Felix încheie cu o frază care rezumă poate tot ceea ce i-a adus aici:
„Fiți buni cu ei. Nu este vina lor. Nu ei au ales această viață.”
Mulțumim tinerilor voluntari din Germania pentru tot ceea ce fac și sperăm ca exemplul lor să fie urmat de tot mai mulți tineri din România.
