În România, apocalipsa nu vine cu o dronă sub steag fals. Vine cu un tabel Excel, un comunicat de presă și un domn foarte serios la televizor, care ne explică, pe un ton liniștitor, că situația este „sub control”.
De câteva zile ni se spune că ne apropiem de dezastru. Datoria crește, deficitul nu pleacă nicăieri, reformele se împiedică de interese politice, iar PNRR-ul pare să fi intrat în aceeași categorie cu autostrăzile promise înainte de alegeri.
Un expert bancar avertizează că, dacă o ținem tot așa, vom ajunge să mâncăm iarbă și scoarță de copac. Mesajul este puternic. Chiar șocant. Dar, cunoscând România, mă tem că nici iarba, nici scoarța de copac nu vor scăpa de taxe.
Mai întâi va apărea o taxă pe pășunat, apoi o taxă pe rumegat, după aceea o taxă pe bălegat și, în sfârșit, o acciză pe scoarță. Pentru iarba premium, TVA diferențiat. Iar dacă vrei iarbă bio, culeasă dintr-o zonă montană, s-ar putea să coste cât un avocado. Cu ambalaj biodegradabil, evident. Și, ca să nu existe suspiciuni, vei primi și bon fiscal.
Problema noastră este că orice criză se transformă rapid într-o ceartă despre cine este vinovat. Guvernul dă vina pe guvernul anterior. Greaua moștenire. Opoziția dă vina pe guvern. Sindicatele dau vina pe guvern și pe reforme. Guvernul dă vina pe contextul internațional. Contextul internațional, dacă ar avea voie să vorbească, probabil ar da vina pe România.
Între timp, cetățeanul obișnuit face reforma adevărată. Taie din cumpărături, amână concediul, schimbă marca de cafea și compară prețul detergentului în trei magazine. La supermarket, „ieftin” a devenit mai degrabă un concept filozofic decât o realitate economică. La televizor, însă, totul sună mai elegant. Inflația este „o provocare”. Deficitul este „o provocare”. Datoria este „o provocare”.
Dacă mâine mai apare o gaură de câteva miliarde în buget, probabil ni se va spune că avem „o oportunitate importantă de eficientizare”. Și aici apare întrebarea esențială: cine plătește? Pentru că nota trebuie plătită. Problema este doar cine pune cardul pe aparat.
Politicienii evită răspunsul. Electoratul suportă scandaluri, promisiuni, certuri televizate și schimbări de guverne. Dar, când aude că trebuie să plătească mai mult, devine brusc foarte atent la Constituție.
Sindicatele, falanga marxistă a unor partide, apără salariile. Patronii apără companiile. Politicienii apără electoratul. Uneori îl apără atât de bine, încât acesta ajunge să plătească nota de două ori: prin taxe și prin inflație. Iar, dacă lucrurile merg suficient de prost, și a treia oară, prin dobânzi.
România are o relație complicată cu reforma. Toată lumea este pentru reformă. În principiu. Cu condiția să înceapă cu vecinul, cu adversarul politic, cu alt minister sau, ideal, după următoarele alegeri.
Vrem servicii publice, salarii, pensii și infrastructură occidentale. Dar, când vine vorba de disciplina fiscală, preferăm tradițiile locale. Ne place prosperitatea. Mai puțin ne place factura ei. Și, mai ales, nu ne place când vine.
Cât despre iarbă și scoarța de copac, poate nu trebuie să fim chiar atât de pesimiști. România a supraviețuit inflației, tranziției, austerității, creșterilor de taxe și celebrului „mai avem puțin și va fi bine”. Sau: „Ca să ne fie bine, mai întâi trebuie să ne fie rău”.
Probabil vom supraviețui și acestei crize. Întrebarea este doar în ce condiții. Poate nici nu vom ajunge să mâncăm scoarță de copac autohtonă. Poate vom importa scoarță ieftină din China, o vom ambala frumos, vom pune TVA, acciză, adaos comercial și taxă de mediu, iar la final vom constata că este mai ieftin să mâncăm iarbă. Bineînțeles, iarba nu va mai fi gratis. Va avea și ea deficit. Și, probabil, va trebui să se facă reforme.
Dar, până se vor întâmpla toate acestea, să ne bucurăm de veștile bune. Se spune că Dunărea va crește, până la sfârșitul lunii august, cu 16 centimetri. O veste excelentă! Să ne rugăm totuși să nu se oprească vântul. Că, dacă se oprește, ne pune Guvernul să suflăm în eoliene, ca să nu rămânem pe întuneric!